Parcursul unui profesor de engleză din București, Bebe Boian, în tentativele sale de integrare în Italia, la Bologna, ca însoțitor al lui Elia, italian de patruzeci și trei de ani, paralizat și forțat să trăiască în scaunul cu rotile încă din adolescență se împletește cu tema dizabilității, sub toate formele ei: de la handicapul fizic, la cel mental, social, psihologic, structural. Între respingere și includere, discriminare și includere, flux și reflux, trecere de la punctul A la punctul B, posibilitățile sunt infinite și implică nu doar înțelegerea sau acceptarea, ci suprapunerea totală a Eurilor. Trăirea morții, nu neapărat ca fapt ireparabil, ci experimentarea ei conceptuală (de la tatonare până la posibilitate, de la animat la inanimat, de la potențial la anulat) este cheia transformării celor două personaje. Evoluția înseamnă mutabilitate, iar ieșirea din labirint nu este liniară, este arborescentă și simetrică. Metafora „arborelui de crocodili” implică, pe lângă confruntarea propriei vieți, ca atare, și faptul că, pentru a evolua, este necesar ca mai întâi să te lași devorat. Dizabilitatea, handicapul există, in nuce, în fiecare persoană și în fiecare personaj, există în ficțiune, așa cum există și în realitate; integrarea lui în ființa proprie nu ține neapărat de acceptare sau de respingere, ci de înțelegerea profundă, de înglobarea lui în substanța intimă, atât pe plan orizontal, cât și vertical. Fluxul și refluxul existenței lui Boian, care îl poartă, meandric, de la București la Bologna, ajungând până în îndepărtatul și misteriosul sud al Calabriei și al Siciliei, se împletește, capricios ca încrengătura ramurilor unui arbore, nu doar cu viețile celorlalți, ci pătrunde adânc până în regnul animal și vegetal. Și totuși unde duce drumul? Are el oare un început și un sfârșit? Mergem cu ochii în pământ sau îndrăznim să ne uităm peste zid? Și, dacă îndrăznim să sărim de cealaltă parte, ne uităm sau nu înapoi?